Ziua 10: Longyearbyen

Day 10 - Longyearbyen. Paralela 78. Ne mai despart doar 12 grade de Polul Nord. Un arhipeleag în mare parte sălbatic și pustiu, Svalbard, din care cea mai mare insulă, Spitzbergen, are capitala la Longyearbyen, un orășel de vreo 2500 de locuitori.

În mod ciudat și greu de explicat… m-am simțit imediat ca acasă.

Dar care “acasă”? Că de fapt eu nu am un “acasă”. Sunt un dezrădăcinat, la fel ca nevastă-mea, poate și de aia ne înțelegem așa de bine. M-am simțit acasă și la Berlin, și la Londra, și la Hamburg sau Mallorca, poate chiar mai mult decât oriunde în România, dar cu adevărat acasă nu sunt niciunde. Noi suntem acasă peste tot și nicăieri.

Dar la Longyearbyen eu m-am simțit ca la Bălan, orașul copilăriei mele. “Cum așa?!”, mă întreabă nevasta. Greu de explicat, de pus în cuvinte.

Vorbesc bineînțeles despre Bălanul din capul meu, pe care îl port cu mine ne-actualizat de-o juma de viață pe unde merg. Între timp știu că multe lucruri s-au schimbat, acum e mai conectat, nu mai e chiar așa de izolat cum era când eram noi copii, dar în esență mă îndoiesc că oamenii și spiritul locului s-au schimbat foarte tare.

La fel i-am zis nevestei, spre disperarea ei, și când am ajuns în Groenlanda acum vreo douăzeci de ani: “Păi aici… e ca în România!” Și n-am fost în stare să pun în cuvinte ce simțeam. Dar pe-atunci n-aveam ChatGPT, acum avem:

“Bălan și Longyearbyen sunt amândouă locuri în care natura domină, iar viața umană este modelată de condiții dificile și izolare. Chiar dacă unul e în Carpați și celălalt în Arctica, spiritul locului poate fi asemănător: oameni rezistenți, comunități restrânse și o relație strânsă cu muntele sau tundra.”

Despre Longyearbyen și Spitzbergen am învățat o grămadă de lucruri interesante dar o să vă zic pe scurt doar două, că aveți și voi ChatGPT sau Google dacă sunteți curioși să aflați mai multe:

1. Îți poți cumpăra (ca rezident) pistol sau pușcă de la magazinul cu articole sportive și n-ai voie să ieși din oraș fără pușcă la tine, din cauza urșilor polari.
2. Un contract din 1920 permite tutor națiunilor semnatare să exploateze zona în fel și chip. Prin urmare Longyearbyen e o comunitate pestriță de oameni de știință, studenți, comercianți, și lucrători în turism, are muzeu si centru universitar și găzduiește multe proiecte științifice precum antenele “GPS-ului european” Galileo sau seiful de semințe al umanității și a avut mai multe mine de cărbuni dar pe 1 Iulie tocmai au închis-o pe ultima - iar rușii au și ei o așezare activă — Barentsburg, unde încă mai exploatează cărbune doar ca să aibă pretext să aibă o prezență aici — plus încă una sau două părăsite.

Deci e un loc sălbatic și dur dar extrem de frumos, cu peisaje de neuitat, izolat dar cu fani dedicați care vin aici din toate colțurile lumii, un loc în care se vorbesc multe limbi, (thailandeza în mod surprinzător și există chiar și un restaurant Thai), un loc cu tensiuni politice mocnite dar în care se trăiește civilizat, în ciuda diferențelor culturale si politice, un loc în care șase luni e frig și restul iarnă.

Păi mă mai mir eu de ce mă simt acasă aici?

Singura diferență pare a fi că în loc de păduri de brazi ei au mare și ghețari, motiv pentru care și urșii lor în loc de bruni sunt albi.

Acum stau și mă întreb: cât oi mai avea eu de trăit, oare unde am șanse mai mari să mai ajung odată: la Bălan sau la Longyearbyen?

🙂