Ziua 16: Reykjavik

Day 16 — Reykjavik. Am ajuns cu juma de oră întârziere la Reykjavik, după o noapte de neuitat cu Furtuna Floris, motiv pentru care toate tururile cu ghizi au trebuit decalate cu jumate de oră. Chestie care pe mine m-a pus pe gânduri.

Eu sunt marinar pe bărci cu vele, plec când mă lasă vremea, ajung când pot, unde pot, și-s pregătit să-mi schimb planurile în orice clipă pe apă, după cum dictează vântul și valurile. Mă folosesc de ele, le și înfrunt la nevoie, dar într-un final ele au ultimul cuvânt. Iar să te încăpățânezi să menții un anumit curs sau un anumit ritm sau o anumită destinație sau să ajungi la o oră promisă e o rețetă pentru dezastru în lumea mea. Dacă ai o astfel de atitudine atunci poate o barcă cu motor ți se potrivește mai bine decât un velier.

În lumea vaselor de croazieră însă, jumă de oră întârzâlere înseamnă că trebuie să le comunici pasagerilor că trebuie să adauge 30 de minute la programul tipărit cu grijă la bord și distribuit la cabine cu o seară înainte. (Pentru că bineînțeles că au și o mică tipografie la bord, pe lângă brutărie, tâmplărie, croitorie, fierărie, etc…) La ce oră să se prezinte în amfiteatrul cutare ca să debarcheze pe grupe. Apoi cu șoferii de autobuze și cu ghizii. Apoi eventual cu muzeele sau alte atracții turistice care îți așteaptă turiștii. Etc…. etc…. Apoi cu căpetenia portului și pilotul și remorcherele și oamenii de pe cheu care manevrează parâmele cu care e asigurat vasul, oameni de care ai nevoie și la sosire și la plecare, că nu poți să pleci singur cu un vas ca ăsta când îți vine ție cheful, trebuie dirijat un concert întreg de contribuitori de la o mână de firme diferite, care lucrează armonios cu toții împreună ca să aibă Horst și Gertrud o călătorie pe măsura prețului pe care l-au plătit din pensia lor binemeritată.

O cu totul altă lume. Iar tururile cu ghizi sunt atât de populare încât noi n-am mai avut loc în autocar: nici n-am vrut, dar chiar de-am fi vrut, erau deja vândute cu săptămâni înainte să înceapă croaziera. Așa că am făcut ce facem mereu: am închiriat de la firma Blue Car o mașină roșie (surpiză! 🙂) și am făcut un tur pe cont propriu pe la cele mai importante atracții turistice din împrejurimile Reykjavik-ului: plăci tectonice, gheizer, cascadă, câmpiile cu lavă și gata, deja a trecut ziua.

Ultima zi. Ultima oprire. De aici mai avem trei zile pe mare până ajungem de unde am plecat: în Bremerhaven. Trei zile care au trecut deja când scriu rândurile astea, pentru că mâine dimineață ajungem. Trei zile în care n-am mai făcut poze, am dormit mult, am sortat poze, am filmat niște impresii video pe vas pe care le voi posta zilele următoare, și am făcut planuri pentru croaziere viitoare și m-am gândit la cat de similar e un vas de croazieră cu planeta noastră.

De fapt întreaga omenire e într-o croazieră chiar în acest moment, o croazieră prin spațiul cosmic. Dar vasul omenirii e în haos, echipajul e divizat, căpitan n-am avut niciodată, ofițerii se bat între ei iar mateloții iau partea celui care pare mai puternic, sau care e cel mai bine aliniat cu poveștile și ideologiile din capul lor, în speranța că le va fi mai bine.

Când tragi draperiile în cabină și te uiți la televizor e extrem de ușor să uiți unde ești. Te uiți la știri sau la un film sau la un show, sau chiar mergi la cinema, pentru ca bineînțeles că există și cinema la bord… și te simți în siguranță! Te obișnuiești cu mișcările vasului până uiți de ele, la fel și cu zgomotul motorului.

Apoi deschizi ușa la balcon sau ieși pe punte și vântul și zgomotul valurilor de câțiva metri înălțime te smulg din visul pe care-l trăiai ca Neo în Matrix și te re-aduc brutal în adevărata realitate: ești în mijlocul Atlanticului de Nord, apa are 3000 de metri adâncime și știi de la History Channel și din filmele cu Tom Hanks, Tom Cruise și Tom Hardy că fundul mării peste care plutești tu în confort absolut e presărat cu epave de vapoare, avioane și submarine și oasele atâtor semeni care și-au pierdut viața ca să poți tu sorbi acum un Virgin Colada picior peste picior, cu ochii și gândurile dansând pe valuri.

Cat de groaznic a fost momentul în care au fost smulși de lângă cei dragi și aruncați în apele reci ale oceanul de vreun căpitan de submarin care trăia pentru a-și dovedi loialitatea vreunui lider cu idei care astăzi sunt de râsul lumii și de râsul istoriei. Câtă suferință! Câtă miopie!

Cred că din nevoia de a se simți în siguranță, chiar dacă e o păcăleală, o siguranță falsă (a false sense of security) unii oameni ar face orice altceva pe vas, ar prefera să se uite la un film, să meargă la un show, să joace cărți în sala de jocuri, să-și ocupe mintea cu meniul de la restaurant și programul de divertisment, decât să observe oceanul. Orice, ca să evadeze din realitate. “Vai, nu vreau să văd oceanul că e înspăimântător.”

Contemplând oceanul negru de pe puntea vaporului în toiul nopții e ca și cum ai contempla universul de pe puntea planetei. E OK să te preocupe fleacuri de zi cu zi precum meniul de la cină sau programul de divertisment sau cu cine vei socializa mâine la micul dejun sau cum să faci să prinzi un loc bun la masă, la soare, la umbră, la fereastră, după gust.

Dar prea mulți facem asta și doar asta, non-stop, uitând să mai ieșim pe punte și să aruncăm un ochi pe ocean din când în când. Dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai ușor să punem în perspectiva corectă nimicniciile pentru care ne luptăm ca proștii unii cu alții în fiecare zi.