Ziua 13: Jan Mayen

Day 13 - Jan Mayen. Am lăsat ghețarul în spate, și după o zi și-o noapte de navigat spre Sud-Vest, de-a lungul coastei de Est a Groenlandei, ne-am trezit dimineață cu insula Jan Mayen la babord. Una dintre cele mai puțin cunoscute și mai greu accesibile insule europene, între Spitzbergen și Islanda.

O grămadă de recorduri de tipul “cel mai nordic, cea mai nordică” una alta în voiajul ăsta. Beerenberg pe insula Jan Mayen e cel mai nordic vulcan activ din lume. Acoperită parțial de ghețari, fără port propriu, locuită temporar de personal meteorologic și de comunicații norvegian (o mână de oameni) insula are doar o pistă de aterizare scurtă pentru avioane de aprovizionare.

E atât de scump la vedere vulcanul ăsta încât până și căpitanul secund al vasului ne-a povestit că a trecut pe lângă el de 22 de ori până acuma și nu i-a văzut niciodată vârful, până azi. Era mereu acoperit de nori.

Eu mă mir de când am plecat cum e posibil să avem o vreme atât de bună. Marea ca oglinda în Marea Nordului, Oceanul Arctic și Marea Groenlandei, nemaiauzit așa ceva, până acum nici n-am simțit că suntem pe vapor. Mă întreb cât mai poate să țină norocul ăsta, e imposibil să nu ne întâlnim cu vreo furtună, oricât de pasionat de meteorologie ar fi căpitanul nostru, și bun la ținut vasul departe de furtuni care să le strice vacanța pensionarilor care îi plătesc lui solda.

Așa că, pentru că sunt bătrân și înțelept, și am învățat pe pielea mea să profit de fiecare șansă ivită în loc să-mi fac procese de conștiință întrebându-mă dacă o merit sau nu, cum făceam când eram tânăr și prost, am sărit la făcut poze, shoot first, ask questions later, cu gândul că mai bine fac prea multe poze decât prea puține.

Și bine am făcut, că numai ce m-am oprit un minut să respir și m-am întors cu spatele la el, când să-i mai fac o poză deja iar era acoperit de nori.

În rest… a doua zi de voiaj non-stop pe mare, dinspre Spitzbergen spre Islanda. Am mai văzut câteva balene pe ici pe colo, dar nimic super-spectaculos și oricum prea departe pentru calitate foto sau video acceptabilă.

O zi care invită la meditație, la lăsat gândurile să zburde, contemplând condiția umană: am putea fi și pe lună sau pierduți în spațiul cosmic. În capsula noastră bine aprovizionată în care trăim de două săptămâni doar oxigenul pe care-l respirăm e furnizat de natură și nu trebuie să-l cărăm cu noi.

Dacă vremea ar fi așa mereu și peste tot, oricine ar putea fi navigator pe mările și oceanele lumii. O barcă mică, un sac de ceapă, un sac de cartofi și un sextant e tot ce mi-ar trebui să pot naviga în jurul lumii.

Dacă aș avea și un tank de oxigen la mine, aș putea fi într-o capsulă presurizată într-o galaxie străină oriunde în Univers… fără ocean, fără balene, fără familie și prieteni… oare care ar fi cel mai important lucru în viață pentru mine atunci, despuiat de toate grijile mărunte și fleacurile care-mi ocupă mintea în viața de zi cu zi, eliberat de toate iluziile și himerele după care am alergat toată viața mea?

Odată m-a întrebat o psiholoagă ce simt când sunt pe mare. M-a luat prin surprindere și n-am avut timp să aprofundez, și i-am răspuns cu un clișeu: “mă simt liber”.

Dar am uitat să specific la ce fel de libertate mă gândeam!

Azi știu mai bine. Ești liber… până se strică un instrument și ca să-l repari ai nevoie de o bucățică de plastic pe care-o poți cumpăra cu 5 Euro de la orice magazin nautic din cel mai apropiat port. Și-atunci îți dai seama că genul ăsta de libertate e o iluzie, pentru că tot dependent de civilizație ești, chiar și când tot ce vezi în jurul tău e apă, în orice direcție te-ai uita.

Dacă m-ar mai întreba odată același lucru azi, i-aș răspunde că mă simt… liber de distracții!