Facultatea de Metallica nu există!

Venise vorba de Metallica într-una din discuțiile mele cu consoarta și, dintr-una într-alta, am ajuns să-i povestesc iubitei mele cum a început pasiunea mea pentru Metallica și muzica lor. Povestea a entuziasmat-o pe draga de ea în așa hal, încât a decis instantaneu că n-am dreptul, în fața umanității, să las să se piardă așa o istorie, și m-a făcut să promit că am s-o scriu și am s-o public. Așa că în seara asta am să vă povestesc cum am devenit un die hard Metallica fan.

Povestea începe nici mai devreme, nici mai târziu decât în 1991, anul în care Metallica lansa Metallica. Adică ceea ce e cunoscut cunoscătorilor sub numele de „Black Album".

De ce așa târziu... nu știu. Metallica făcea muzică din 1983, scosese deja patru super-albume, dar eu nu știam de ei. De data asta nu mai pot să dau vina (doar) pe comunism: erau unii care ascultau Metallica în România și pe vremea lui Ceaușescu, dar eu n-am avut niciodată de-a face cu ei și, deși iubeam muzica în general cu o pasiune sinceră și cântam cu voce de copil „Un copac cu flori" sau „Dimineți cu ferestre deschise" oriunde mă duceam... de Metallica nu auzisem.

Ca orice om normal cu doi ochi sănătoși din România, văzusem însă logo-ul Metallica scris cu diferite nuanțe de cărbune pe diferite ziduri de diferite nuanțe de gri, dar n-aș fi bănuit niciodată că chestia aia cu cârlige reprezintă numele unei formații muzicale.

Mai degrabă aș fi crezut că e numele unei secte care m-ar răpi și m-ar duce în pădure să-mi bea sângele dacă aș sta să joc fotbal după ce se lasă întunericul – așa cum li se întâmpla „copiilor răi" –, sau aș fi crezut că e numele unei echipe de fotbal, hochei, rugby sau alt macho-sport, sau aș fi crezut că e numele unei echipe de copii obraznici care și-au făcut un mod de viață din a se juca de-a „hoții și vardiștii"... dar nu mi-ar fi trecut nici în ruptul capului prin cap că Metallica e trupă rock.

Nici nu mă interesa, de fapt, ce reprezintă sigla aia complicată. Nu vedeam niciun rost în a deforma litere și a le face greu de citit, nu înțelegeam nici cum poate cineva să fie atât de uituc încât să uite că tocmai a desenat un L și să mai deseneze încă unul lângă el, în același cuvânt. Mă deranja chiar faptul că unii n-au nimic mai bun de făcut decât să murdărească pereții desenând niște cârlige care oricum n-au niciun sens.

Cam ăsta era stadiul în care mă aflam. Ar mai trebui doar să precizez că eram în clasa a IX-a, apăruseră calculatoarele personale prin magazinele din orașul meu – un HC-85 era fo unșpe mii de lei, mi se pare –, eu scriam primele mele programe în BASIC și construiam în cap, mergând pe stradă, diferiți algoritmi folosind IF, THEN și GOTO, spre disperarea părinților mei, care mă trimiteau cu inima strânsă la piață să cumpăr varză, sperând în adâncul sufletului că o să fiu atent la mașini când trec strada, și răsuflau ușurați că nu s-a întâmplat nimic când strigam la geam o oră mai târziu: „Tati, tati, ce trebuia să cumpăr?"

Vreo doi-trei dintre prietenii mei de atunci erau mai norocoși: aveau un HC-85 sau un CIP acasă, cumpărăturile le făceau părinții, iar ei stăteau toată ziua în fața televizorului care oricum nu recepționa nimic și jucau BRUCE LEE, ROAD RUNNER sau FLAG.

De vreo câteva ori pe an, cineva se îndupleca de mine sau de tata și ne împrumuta un calculator pentru două sau trei zile, „ca să vadă și băiatu' lu' dom' inginer despre ce e vorba și dacă merită să-și cumpere și el unul". Sau poate pentru că asta era ultima manevră care le permitea să se uite și ei liniștiți la știri și erau chiar bucuroși să-și înstrăineze calculatoarele pentru câteva zile și să-și trimită plozii afară, la fotbal.

Într-una din astfel de zile „făcusem rost" de un CIP și de o casetă cu un joc nou, cu nave spațiale – nu mai știu cum îi zicea. Muream de nerăbdare să-l încerc și tot ce-mi mai trebuia era un casetofon de pe care să încarc jocul.

Tata ura casetofoanele și pick-up-urile; n-am avut niciodată casetofon, nici pick-up în familie. Tata avea magnetofon și era mândru de el, se simțea superior. N-avea muzică multă, vreo zece benzi de magnetofon cel mult, dar erau atent sortate, selectate, înregistrate, inventariate. Lui tata îi plăcea Deep Purple și mai ales îi plăcea să pronunțe numele formației. Îl pronunța cu un accent american (exagerat de) puternic ori de câte ori avea ocazia și era încântat când reușea să-l pronunțe în timp ce pagaia după o bere rece, în timp ce noi ne zbenguiam prin casă și râdeam fericiți că tata „e pilit" și înseamnă că are chef de glume, toate-s bune și viața e frumoasă.

Aurora, sora mea, știa benzile pe de rost. Nici nu se termina bine o melodie, că Aurora deja fredona începutul melodiei următoare. Ne-a uimit ani de zile cu memoria ei muzicală. Eu nu puteam. Eu puteam să mă uit pe geam când mergeam cu mașina la țară, vara, și, ghidându-mă după copacii care alergau înapoi, îi spuneam lui tata cu precizie cu ce viteză conduce, fără să arunc măcar o privire la vitezometru. Asta era specialitatea mea. Dar ordinea melodiilor nu puteam s-o țin minte. Aurora știa în schimb cu precizie când se termină banda și mă anunța din timp să fiu atent și s-o întorc pe partea cealaltă, ca să nu stăm prea mult fără muzică. Fără muzică ne simțeam întotdeauna ciudat... de parcă n-am fi la noi acasă.

Unul dintre prietenii tatălui meu avea casetofon. Dau repede o fugă la el și îl înștiințez că am nevoie UR-GENT și NE-A-PĂ-RAT de casetofonul lui, pentru o jumate de oră, nu mai mult, ca să pot să-mi încarc programul respectiv în calculatorul pe care aveam de gând să-l las pornit pentru următoarele două-trei zile. Succes total! Primesc casetofonul împrumut pentru două-trei zile, un Ghetto Blaster mai mare decât orice casetofon văzut de mine până atunci, fug acasă cu el în brațe, atent când urc scările să nu cumva să mă împiedic și să cad peste el, ajung acasă cu bine, scot caseta cu jocul, dau s-o bag în casetofon și... whoops: în casetofon e o altă casetă.

„A uitat să-și scoată caseta din casetofon", îmi zic, „mă duc să i-o duc înapoi." Dar raționez apoi mai departe: „Oricum nu poate s-o asculte, pentru că n-are la ce, casetofonul lui fiind la mine." Așa că scot repede caseta lui și o arunc într-un colț, bag caseta cu jocul, pun pe mono, încarc, ascult cu plăcere nețărmurită țiuitul caracteristic, totul merge bine, jocul s-a încărcat, aventura începe.

Eveniment mare: avem calculator și Octavian împușcă tot ce vede! Se strâng prietenii, familia, stau cu toții în spatele meu și urmăresc cu ochii cât cepele ce se întâmplă în fantasticul univers pixelat de pe ecran.

Iar eu joc, și joc, și joc, împușc extratereștri răuvoitori, culeg puncte și combustibil, devin expert, îi uimesc pe cei din jurul meu trecând la runda doi butonând fără să mă uit la ecran, pentru că descoperisem șablonul după care picau nemernicii de extratereștri din ceruri. (Nenea Viorel poate să confirme, el era pe departe cel mai uimit de abilitățile mele de luptător intergalactic și sunt sigur că ține minte până azi cum i-am ucis pe toți invadatorii stând cu spatele la televizor!)

După o vreme lumea obosește, se duce fiecare în treaba lui, rămâne doar soră-mea, Aurora, lângă mine, așteptând s-o las și pe ea să-și încerce mâna la killerit. Jucăm câteva runde pe rând. De la o vreme jocul devine rutină, aproape că mă plictisește. Îi zic Aurorei: „Auzi, parcă era o casetă în casetofon, nu? Unde-am pus-o? Ia vezi, hai să ascultăm ceva muzică în timp ce ne jucăm."

Aurora găsește caseta imediat, o bagă în casetofon, apasă PLAY și... ooooooooooooooooooohhhhhhhhh, aaaaaaaauuuuuuu, Dumnezeule!!! Ce naiba e asta??? Un zgomot cumplit umple camera. „Aoleu, i-am stricat casetofonul vecinului!", îmi trece prin cap. Zgomotul e imens, e insuportabil, zguduie fiecare celulă din mine, am senzația că ferestrele stau să se spargă și tencuiala începe să cadă de pe pereți. Aurora paralizează pentru câteva momente, apoi încearcă să-și astupe urechile cu o mână, iar cu cealaltă bâjbâie după butonul de STOP, în timp ce eu strig exasperat la ea: „Oprește-l!!! Oprește-l!!! Oprește-l!!!"

După o veșnicie, Aurora găsește butonul de STOP. Îl apasă scurt, energic, aproape isteric. Liniște. Dintr-odată e liniște. Nu-mi vine să cred. Inima îmi bate nebunește. Extratereștrii mi-au descoperit nava și trag în mine într-o isterie generală, dar eu nu-i mai aud, nu mă mai impresionează bombele și laserele lor. Perplex, mă holbez la Aurora, încercând să înțeleg ce naiba tocmai s-a întâmplat.

„Eu n-am făcut nimic!!! Nu te mai uita așa la mine!!!", zice Aurora.

„Oare l-am stricat?", întreb eu speriat.

„Să vezi numa' ce-ți face tata dacă l-ai stricat!", îmi răspunde ea, adăugând după o scurtă pauză: „Oare cât costă un casetofon dintr-ăsta?"

Nu știu cât costă, dar am auzit eu ceva, parcă, ultima dată când am vorbit cu băieții despre casetofoane, când ne odihneam la izvor, după ce băusem apă rece deși eram încă transpirați de la fotbal.

„Cam cât o motocicletă", îi răspund.

„Aoleu!"

E liniște. Pauză lungă.

„Hai să mai încercăm o dată!"

„Hai, dar dă volumul mai încet!"

PLAY. Același zgomot oribil se aude din difuzoare, dar de data asta mai încet. E clar: nu e casetofonul, e caseta. N-avem altă casetă să încercăm ca să fim siguri. Dar casetofonul pare OK.

„Întoarce-o pe partea cealaltă!"

O întoarce.

PLAY. Muzică. Muuuuuuuuuuuuzicăăăăăăăă!!! În sfârșit! Se aude muzică.

„Dă-l mai tare!"

„Pfoai, ce m-am speriat!"

„Și eu!"

„Da, eu și mai tare!"

Casetofonul e OK, caseta e OK, ne liniștim, ascultăm muzică.

Dar ce muzică ciudată... N-am mai auzit în viața mea așa ceva. Ce fel de muzică e asta? Mă uit la Aurora. Ea se uită la mine. Ascultăm. Muzica curge lin, lin de tot. Îmi place. Cred. Nu sunt sigur. Nu sunt sigur, pentru că n-am mai auzit așa ceva în viața mea. Atât de lin. Lin, dar într-un fel ciudat... Deși curge lin... nu mă liniștește, dimpotrivă! În loc să mă adoarmă sau să mă facă să visez cu ochii deschiși, cum se întâmplă de obicei, mă trezește. Mă face să mă simt parcă mai treaz ca niciodată. E în același timp liniștitoare, dar și tulburătoare. Ce Dumnezeu o fi muzica asta?

Și ce voce ciudată are tipul ăsta! Zici că-i o melodie dintr-un film cu cowboy, dar parcă și alea-s altfel, mai normale, nu ca asta. Asta o fi chitară? Sună așa ciudat, habar n-am ce e. Mă uit la Aurora, dar nu văd în ochii ei decât aceleași semne de întrebare. Niciunul dintre noi nu scoate vreun cuvânt. Suntem în transă. Parcă ne-a lovit acceleratul. Și muzica curge lin, mai departe. Apoi se termină melodia. E liniște. Ne uităm unul la altul cu ochii mari.

Dau să zic ceva, când dintr-odată... oroare! Zgomotul cumplit de mai înainte reizbucnește în difuzoare. Aoleu! Aurora reacționează fulgerător, ca o reptilă, și lovește butonul de STOP atât de tare încât devine și EJECT dintr-o apăsare.

„Derulează înapoi!", îi zic, dar nu mai e nevoie: Aurora a învățat butoanele și banda fuge deja înapoi. Orice-ar fi fost muzica aia faină de mai înainte, s-a terminat prea repede ca să pot s-o catalogez, s-o pun într-unul din sertărașele din capul meu – poate la „muzică ușoară", mai greu de crezut la „muzică populară", poate la „muzică country", habar n-am. Nu se potrivește nicăieri.

PLAY. Zgomot. Spaimă. Oroare.

„Ai derulat aiurea! Ai derulat în față!"

„Ba nu, am derulat bine!"

„Ai derulat prea mult atunci! Dă-l mai încet!"

Căutăm disperați. Caseta asta e plină de rahat. Poate e demagnetizată. Sau așa ceva. Mai are doar o singură melodie pe ea. Unde e? Poate o găsim din nou pe partea cealaltă... Nu, nu, aici tre' să fie. O găsim, o ascultăm din nou. Doamne, ce bine e! Nu m-am simțit așa de bine în viața mea! Nici când mi-a luat tata bicicleta, nici când m-a lăsat tata să conduc Dacia pe câmp, la țară, după ce am terminat de cules porumbul, nici când am prins-o de țâțe pe roșcata aia simpatică din Oradea, acu' două veri, la mare.

„Mai pune-o o dată!", îi spun iarăși Aurorei, deși nu mai e nevoie. Aurora e expertă: derulează înapoi, dă volumul încet, ascultă atent unde se termină zgomotul ăla cumplit, în care deja parcă am început să deosebim niște urlete neomenești și niște zgomote ritmice, care deși aduc a muzică n-au cum să fie muzică, e clar – sau poate a fost cândva muzică, dar ceva s-a întâmplat cu banda în porțiunea aia, nicio ființă omenească n-ar putea înregistra voit așa ceva.

Ascultăm la nesfârșit și nu ne săturăm. Într-un final se termină weekendul și trebuie să plecăm la școală.

Plecăm la școală. Pe drum încerc să fredonez melodia care a ridicat fiecare fir de păr de pe capul, mâinile, picioarele și restul posesiunilor mele lumești. Nu reușesc nicicum. Nu-mi aduc aminte nici măcar două note una după cealaltă. Am un sentiment vag că melodia e în mine, dar nu pot s-o redau nicicum. Nu pot s-o fluier, nu pot s-o fredonez, n-am reținut niciun cuvânt din ea. Știu eu puțină engleză, dar din felul ăla ciudat de a cânta n-am înțeles și n-am reținut nimic.

„Aurora, cum era melodia?"

Aurora poate parcă să fredoneze ceva-ceva – ea are memorie muzicală mai bună ca a mea –, dar tot departe e și ea. Deși simte și ea exact ca mine că melodia îi sună intens în cap.

Ajungem la școală. Stăm amândoi în internat, departe de părinți. Camerele interniștilor sunt la etajul doi, pe un culoar comun, împărțit în două de un paravan de PFL.

În internat, coleg de cameră cu mine, mă așteaptă un caracter aparte: Cosmin. Cosmin Butnar. Noi îl alintam „Butnărel". (Cosmine, dacă citești asta vreodată, fă bine și dă un semn, că mi-e tare dor de tine și habar n-am pe unde mai ești!)

Cosmin e mai mare cu un an decât mine, are o iubită cu care e împreună încă de acu' două veri, o tipă tare de tot, de care era nedespărțit încă de când ne-am întâlnit în tabără la mare, fără să știm că doi ani mai târziu vom ajunge colegi de cameră și prieteni buni. Cosmin are o mustață faină și virgină, pe care n-a ras-o niciodată de când a început să-i crească păr pe față. Eu am trei fire de păr sub nas, pe care nu le pot numi mustață oricâtă bunăvoință aș avea. Eu sunt un puștan. În Cosmin deja se vede puternic viitorul bărbat.

Cosmin e umblat și pățit. E puțin într-o doagă, dar e bun la mate și la fizică (pe proful lui, și al meu, de fizică îl cheamă Miron; noi îl alintam „Mironel"). Cosmin e neîntrecut în trigonometrie și nu înțelege de ce unora li se pare grea. Și, mai presus de orice, Cosmin e o enciclopedie muzicală ambulantă. Are casetofon, are casete, știe sute de formații, dacă nu mii, și e mereu la curent cu ce se întâmplă. Eu nu sunt așa. Eu sunt un ignorant. Îmi place muzica de pe benzile de magnetofon pe care le ascult acasă cu tata, restul mă lasă mai mult sau mai puțin rece.

Mie îmi place Iris și Compact, le știu versurile pe de rost și le fredonez mai mereu, când tai lemne pentru iarnă cu tata, de exemplu. Tata mă întreabă câteodată: „Măi băiete, ai suferit vreun eșec în dragoste? Sau ce-i cu tine, că numai melodii dintr-astea triste cânți!" Dragoste? Hehe, ce gând îndrăzneț! Habar n-am ce-i aia dragoste, e o chestie de prin filme dintr-alea la care adorm, dar îmi plac melodiile astea triste la nebunie. Dar formațiile străine... în afară de Deep Purple nu le știu și nici nu mă interesează. Nici pe băieții care ascultă formații străine nu prea îi înțeleg, de fapt, dar nu contează: important e că ne înțelegem bine la fotbal.

Dar melodia asta mă ucide. Trebuie NE-A-PĂ-RAT să aflu cine cântă, cum se numește cântărețul sau formația și despre ce e vorba în melodie! Așa că ard de nerăbdare să mă întâlnesc cu Cosmin. Nici n-am despachetat bine și prima întrebare e: „Cosmine, știi melodia asta?" – și încerc să-i îngân ceva. Se prinde greu, eu fredonez aiurea, dar la un moment dat zice: „Nu sunt sigur, dar cred că e de Metallica."

„Metallica????"

Mă uit la el cu neîncredere. Nu-nu-nu, ce prostii vorbești acolo, n-ai auzit bine, hai să ți-o mai fredonez o dată: „Naaa naa na naaaa na naaaaa!"

„Da, bă, e Metallica. Nothing Else Matters se numește piesa."

„Bă, Cosmine, cum să fie Metallica? Metallica e formație? Metallica e ceva sectă, nu?"

„Nu, bă, ești prost, Metallica e formație."

„Bă, io nu te cred."

„Treaba ta. Am un prieten care are caseta, i-o cer mâine și-ți arăt."

A doua zi ascultăm amândoi Nothing Else Matters. Și lui îi place la fel de mult. Eu încă mă lupt încercând să accept faptul că Metallica e formație, încerc să-mi închipui câți sunt, cum arată, sunt dintr-odată al naibii de curios ce naiba e cu Metallica asta și mai ales ce-i cu urletele alea înfiorătoare de pe restul casetei. Un gând teribil îmi dă târcoale: „Or fi intenționate?"

„Da, bă, normal că sunt intenționate, așa cântă ei!"

Acum sunt al naibii de speriat. În ce m-am băgat? Mâine-poimâine ajung să scriu și eu Metallica cu cărbune pe zidurile școlii și mă înhăitez cu pletoșii și nespălații. Și totuși sunt al naibii de curios.

Cosmin merge în weekendul următor la o întâlnire de motocicliști. Mie îmi plac motocicletele; când eram mic plângeam când mă lua tata de pe motocicletă, îmi plăcea să stau pe ea și să fac spume la gură în viraje închipuite printre găinile din curtea bunicii.

Cosmin are niște prieteni motocicliști care știu totul despre Metallica și o să-i întrebe pe ei dacă le place, dacă sunt o formație bună sau sunt vreo sectă care face muzică ciudată ca să-și racoleze victimele printre cei labili psihic, proveniți din familii destrămate – caz în care m-aș feri de ei ca de foc, eu fiind un copil cu un psihic sănătos, cu o copilărie fericită, provenind dintr-o familie plină de dragoste, înțelegere și respect reciproc, în care tata nu se îmbată și o bate pe mama, ci doar „se pilește", are chef de glume și zâmbește la orice – sau dacă sunt într-adevăr, pur și simplu, o formație de muzică pe care o putem asculta și noi fără să fim pândiți de diverse pericole la fiecare strofă.

Săptămâna următoare, bineînțeles, duminică seara în internat, Cosmin e prioritatea numărul unu. Iar Cosmin îmi povestește:

„Eram într-un grup mare de motocicliști, care vorbeau despre orice. Și o venit vorba de muzică. Știau ăia la nume de formații de n-am auzit io în viața mea. Dar vorbeau mai ales de Iron Maiden, de Judas Priest, de Megadeth, de W.A.S.P., și fiecare zicea că formația lui e cea mai tare."

„Și de Metallica???"

„Stai să-ți zic!"

„Păi zi-mi!"

„De Metallica nu zicea nimeni nimic."

„Hai baaaaaaaaa!!!"

„Să mor io!!!"

„Nimic-nimic?"

„Stai să-ți zic!"

„Și tu n-ai întrebat nimic?"

„Stai, mă, să-ți zic!"

„Păi zi-mi o dată!"

„Stau io ce stau, văd că nu zice nimeni nimic de Metallica, mă dau lângă unu' care îmi era mie așa, mai simpatic, și-l întreb încet: «Auzi, dar... Metallica... îți place?» – la care tipul se uită la mine, zâmbește și zice: «Cui nu-i place Metallica?»"

Și gata. Ăsta a fost sfârșitul neliniștilor noastre. În special ale mele – Cosmin nu-și punea atât de multe probleme. În seara aia am hotărât amândoi, tacit, că trebuie să aflăm tot ce e de aflat despre Metallica.

Eu aveam două mari întrebări:

1. Cum e posibil să faci așa un cântec ca Nothing Else Matters, care să dea omul pe spate, care să-ți întoarcă venele pe dos, care să te facă să plutești și să uiți de tine, care să te facă să plângi și să râzi în același timp, de care să nu te saturi niciodată, oricât de des l-ai asculta; care, când îl asculți după o săptămână în care nu l-ai ascultat, să ți se pară așa de proaspăt, de nou, de plin de surprize, de parcă atunci l-ai auzi prima oară în viața ta; în care să descoperi la fiecare ascultare o nouă armonie, o nouă mică melodioară, un clinchet, un ritm, pe care, deși ai ascultat deja cântecul de sute sau de mii de ori, nu l-ai observat încă?

2. Cum e posibil ca un tip sau o formație care dă dovadă de atâta sensibilitate să fie același cu tipul sau formația care urlă neîncetat preț de o oră, fără cea mai mică urmă de armonie sau muzicalitate, pur și simplu să facă un zgomot infernal și să producă urletele alea neomenești? Și, dacă tipul care cântă Nothing Else Matters e același cu cel care urlă, ce Dumnezeu a putut să i se întâmple, ce fel de experiențe cumplite a putut să trăiască încât să fie în stare să urle în halul ăla, de parcă tocmai l-ar jupui cineva de viu? Câtă durere se ascunde în urletele lui și de unde vine ea, că de plăcere sigur nu strigă? Și ce Dumnezeu speră el să obțină cu asta, de ce nu strigă undeva în pădure, unde nu-l aude nimeni? Și ce găsesc motocicliștii și ceilalți ciudați – pe care, deși nu-i înțeleg, recunosc că îi admir ușor, în secret –, ce găsesc ei bun sau plăcut în „muzica" asta, hai să-i zic muzică? Sau, mai bine zis, cum de sunt în stare să asculte o oră de răcnete și răgete fără dopuri în urechi și fără să dea cu casetofonul de pământ?

Un an și o vacanță de vară mai târziu eram iarăși cu Cosmin în internat. Între timp ascultasem Black Album de 10 până la 20 de ori pe zi. Aveam caseta mea și o ascultam noaptea în internat. În timp ce ceilalți dormeau, eu ascultam în căști, de pe walkman-uri împrumutate de la colegi.

Caseta o aveam... incredibil... de la bunica. Plimbându-mă cu ea prin târg, în vacanța de vară, m-am oprit în fața unei tarabe cu casete audio. Mă uitam plictisit printre titluri de casete precum „Albatros", „Cântece de nuntă", „Cântece de voie bună" – și am înghețat dintr-odată când am văzut pe muchia unei casete: Metallica. Era să leșin. Metallica? În târg? O iau în mână, o întorc pe toate fețele. În loc de titlu sau copertă de album era doar o poză alb-negru. Asta:

Toată vacanța de vară mi-am terorizat pe rând vecinii, rugându-i să mă lase să-mi ascult caseta pe casetofoanele lor. Mă vorbea lumea. Mă comportam ciudat. Veneam în casa lor, ziceam două vorbe, mă așezam lângă casetofon și acolo rămâneam până se înnopta sau până venea bunică-mea după mine.

În vara aia mi-a intrat Black Album în sânge. În fiecare zi mai descopeream ceva. Și-mi plăceau enorm surprizele: ba un sunet de tobă, ba un urlet care până atunci se ascunsese după toba mare, ba un tril de chitară care se auzea doar în boxa stângă și mă făcea să-i fiu lui tata adânc recunoscător că m-a ținut nopțile pe lângă magnetofon și m-a învățat care e diferența dintre mono și stereo.

De fiecare dată când descopeream ceva nou săream în sus de bucurie, opream casetofonul, deruleam înapoi și mai ascultam o dată doar segmentul acela. Îl ascultam până eram sigur că nu se mai ascunde nimic pe lângă el, că am auzit tot ce era de auzit, că am stors fiecare strop de muzică de pe amărâta aia de casetă.

„Vezi că-l strici dacă te joci așa la butoane", îmi zicea câte unul, în timp ce eu îmi juram în barbă că o să pun deoparte banii de cornuri și o să-mi cumpăr casetofon. „Butoanele sunt făcute ca să fie apăsate, se strică dacă nu le apeși!", răspundeam, și mă uitam la ei cum își scuipă în sân, își fac trei cruci și se duc în treaba lor.

Înapoi în internat, trimestrul unu, clasa a X-a. Spre disperarea lui tata... nu mă las până nu iau cu mine chitara mea de Reghin, cu corzi de nylon, primită cadou la 6 ani și pe care se punea praful, de după dulap, cam de când aveam 6 ani și două săptămâni – cu o scurtă pauză prin clasa a V-a, când m-am înscris în „clubul chitariștilor" și am învățat să cânt „Oda Partidului" în la minor.

Odată ajuns cu chitara în internat, spre disperarea pedagogei, nu ies de la dușuri (unde nu deranjam pe nimeni) până nu găsesc cele trei note cu care începe semnătura lui The Unforgiven.

Câteva săptămâni mai târziu primesc cadou de la Miki albumul Kill 'Em All. Îl diger efectiv într-o săptămână și îmi dau seama că rețin relativ ușor destul de multe pasaje din el, pe care le fredonez apoi orice-aș face, oriunde m-aș duce.

Încep să caut notele pe chitară și găsesc din ce în ce mai multe, din ce în ce mai ușor. La Motorbreath mă uimește ce bine merg împreună două riff-uri diferite care (la mintea mea de atunci) n-au de fapt nimic în comun.

Găsesc apoi pe la colegi o copie xerox după un extras dintr-o revistă de muzică din Vest, în engleză, pe care e tipărit un segment din partitura piesei Jump in the Fire. Stau la dușuri câteva nopți, cu cărți de muzică împrumutate de la colegii mei de internat din clasele V-VIII, și învăț riff-ul principal.

Merge greu, dar pentru prima oară în viața mea am certitudinea că ce fac eu pe chitară e corect. Următoarea provocare este însă și mai mare: să și cânt versurile în același timp. Îmi ia vreo 6 luni și nu reușesc să le cânt niciodată, dar reușesc să le bâigui destul de bine. Destul cât să-mi conving colegii că sunt pierdut pentru totdeauna, fără putință de recuperare.

Urmează apoi Ride the Lightning, împrumutat de la Mishu, devorat fără pauză. Master of Puppets și ...And Justice for All pun capac la toate. Când credeam că am tot ce au scos Metallica, cineva îmi dă împrumut Garage Inc., albumul lor de covers. Îmi place aproape mai mult decât albumele originale. Helpless mă ține treaz noapte de noapte, săptămâni în șir:

I can see the stars
But I can't see what's going on
Every night alone
I sing my song just for fun.

Only time will tell
If I'll make it myself someday
This stage is mine
Music is my destiny.

Cannot squeeze the life from me!

Helpless
Helpless
Helpless
Helpless

Iar Crash Course in Brain Surgery îmi dădea chef de viață în orice împrejurare:

Look inside and you will see
The words are cutting deep inside my brain
Thunder burning, quickly turning
Knife of words is driving me insane
Insane, yeah

Raven black is on my track
He shows me how to neutralize the knife
Show to me in surgery
The art of fighting words to conquer life
Conquer life, yeah
...............

„The art of fighting words to conquer life" – asta probabil a fost fraza mea de căpătâi în liceu.

Liceu teoretic, ca veni vorba, pe care l-am absolvit acceptabil, adică mult sub așteptările lui tata. La două săptămâni după bac sunt mai bolnav ca niciodată. Dacă aud cuvântul „Metallica", tresar. Dacă aud Metallica la televizor, las ce am în mână să pice jos și dau năvală, călcând peste cadavre, prin uși, pereți și ferestre, în camera cu televizorul, ca să văd videoclipul. Dacă schimbă cineva canalul, iese cu război.

Liceul l-am terminat, dar eu sunt un neterminat. Nu pot să încep nimic și, chiar de-aș putea... n-aș ști ce. Am terminat mate-fiză, dar după ce am scris MATEMATICĂ cu cârligele de la METALLICA pe toți pereții și pe toate caietele și cărțile de mate (și ale mele, și ale colegilor), oricum nu mă mai ia nimeni în serios.

(Doar diriga, dar și ea doar cât să-mi tragă un catalog în cap, după care uită și ea de mine. Apropo, de emoție... mi-a scăpat un pârț în momentul în care m-a lovit diriga cu catalogul în cap. Nu s-a auzit, pentru că pocnetul catalogului a fost mult mai puternic, dar dacă vă mai aduceți aminte, dragi colegi, de mirosul ăla despre care nu știa nimeni de unde vine: de la pârțul meu venea! Și nu era vina mea, că eu l-aș mai fi putut controla dacă nu mă lovea diriga cu catalogul în cap!)

Așa că la două săptămâni după bac mă duc cu tata la pădure, să culegem zmeură. Tatăl, îngrijorat că odrasla a luat-o pe cărări greșite; odrasla, îngrijorată că suferă de discromatism acut și pur și simplu nu vede zmeura roșie printre frunzele verzi. „Uite-o, mă, n-o vezi!!??!!", „Unde, tată?", „Lângă nasul tău!!!"

N-o văd și gata. Da-o naibii de zmeură. Oricum... avem altele mai importante de discutat. De exemplu, ce am de gând să fac, acum că am luat bacul.

„Cum adică ce am de gând să fac?"

Într-un fel... ca în Forrest Gump:

Jenny: Do you ever dream, Forrest, about who you're gonna be?
Forrest Gump: Who I'm gonna be?
Jenny: Yeah.
Forrest Gump: Well, ain't I going to be me?

N-aveam de gând să fac nimic, decât să-mi bag picioarele în ea de zmeură, că oricum n-o vedeam, și să mă duc acasă să cânt la chitară – pentru că între timp învățasem riff-ul de la The Four Horsemen și-mi plăcea de înnebuneam. Dacă puteam să-l cânt 3 zile fără pauză, nu-mi trebuia nici apă, nici mâncare 3 zile fără pauză. Dar, din păcate, trebuia să mă duc să culeg zmeura invizibilă din când în când.

Și astfel, într-o zi cu soare, la cules de zmeură, punând țara la cale, discutând cu tata viitorul meu incert, ascultându-l spunându-mi că pot să fac ce vreau cu viața mea, dar n-am nicio șansă decât dacă mă duc la facultate, vorbind despre diferite facultăți, aflând că Istoria „mă plictisește", Economia „îmi repugnă", iar la Informatică e concurență prea mare... tata, la capătul răbdării, avea să exclame cu foarte mult năduf:

„Facultatea de Metallica nu există!!!"

...dând apoi cu găleata de pământ și împrăștiind bunătate de zmeură invizibilă, dar foarte gustoasă.

Acest aspect odată lămurit, mi-a devenit dintr-odată foarte clar că trebuie să fac ceva, orice, care să-mi permită să studiez mai departe cu pasiune Metallica, la fără frecvență.

Fără frecvență, fără profesori, fără elevi, fără examene și fără diplomă. Motiv pentru care de atunci și până în ziua de azi încă nu mi-am terminat studiile, deși studiez asiduu în fiecare zi.

Între timp s-au schimbat multe: nu mai fac economie la mâncare ca să-mi cumpăr CD-uri și DVD-uri, ci ca să-mi cumpăr partituri, pe care le citesc doar ca să mă asigur că am auzit bine ce am auzit eu când stăteam la dușuri sau pe budă cu chitara și cu casetofonul meu International în brațe, derulând înainte și înapoi până săreau butoanele afară din casetofon (se strică dacă le apeși de multe ori, e adevărat!), învățând notă după notă, cântec după cântec, album după album.

Între timp i-am văzut de 4 ori live și ultima oară am stat la doi metri de ei. Gura târgului zice că anul ăsta, (aproape) de ziua mea, o să-i văd a 5-a oară. (Guinness, anyone?)

Tot ce-mi mai lipsește ca să-mi închei studiile e puțin noroc și vreo doi-trei colegi cu care să lucrez împreună la proiectul de diplomă. Din păcate, în orașul ăsta n-am niciun pic de noroc, așa că cred că o să mă transfer într-un alt oraș în viitorul apropiat. Dar de renunțat nu renunț. Nu, nu! Nicio șansă!