Metallica vine la Londra!

Cu ocazia anunțului de azi că Metallica va cânta la București și Berlin la anu’ pe vremea asta… mi s-a reactivat una dintre cele mai faine amintiri pe care le am, dintr-una din cele mai grele perioade prin care am trecut. Să v-o zic? Bine, hai, că altfel nu sunt sigur că am cui i-o povesti pe lumea cealaltă! 😁

Era prin 2008, locuiam la Londra, în Greenland Docks, și mergeam cu barca la muncă în fiecare zi. :D Cu Thames Clippers, niște șalupe rapide, gen catamaran, cu două coci paralele adică, unite printr-o punte. Din Greenland Docks până în Embankment, și de-acolo ori cu metroul mai departe până în Hammersmith în timpul săptămânii, ori cu metroul - sau pe jos când nu mă grăbeam - până în Regent Street în weekend.

După ce locuiserăm în două sau trei locuri diferite, găsirăm în sfârșit (la mai mult de un an după ce ne-am mutat la Londra) un apartament cât de cât normal pentru standardele noastre continentale, pe care nu trebuia să-l împărțim cu nimeni. Standarde foarte nepretențioase de fapt… dar tot două țevi avea chiuveta din baie, una pentru apă rece ca gheața, una pentru apă de opărit porcul, și era treaba fiecăruia să se descurce cum poate cu amestecatul temperaturilor.

În primul loc unde am locuit, închiriat în grabă, pe lângă Turnpike Lane, unde aveam o cameră și împărțeam apartamentul cu încă vreo 4, 5 persoane, auzisem focuri de artificii noaptea când încă lucram la calculator și-am sărit naiv și bucuros să deschid fereastra să fac poze, doar ca să-mi dau seama că e cam târziu pentru focuri de artificii la 2 dimineața, și să realizez apoi că focurile de artificii erau de fapt focuri de armă - se împușcau niște gang-uri între ele pe stradă.

Ce vremuri! Munceam amândoi de ne săreau capacele, să plătim chiria și dacă se poate… să scăpăm de sărăcie și de datorii. Eu lucram în timpul săptămânii ca programator, făceam website-uri în PHP la o mică firmă de marketing și packaging, îmi luasem primul iPhone cu contract pe doi ani și seara mă apucasem să învăț să scriu aplicații pentru iPhone. În weekend lucram în Apple Store-ul de pe Regent Street. Geesche lucra ca web-designer la o firmă care nu merită menționată iar seara și în weekend era webmaster la palstek.de , revista noastră preferată de navigație din Germania, și încă alți câțiva clienți.

Tocmai trecuserăm prin cea mai grea perioadă pentru amândoi, Geesche mă susținea și încuraja ca nimeni altcineva vreodată, dar eu încă mă chinuiam să-mi găsesc drumul în viață, deși trecusem de 30 de ani. Eram un muzician neîmplinit, plin de fantezii și frustrări, îmi îndeplinisem visul de a-mi vedea numele pe un album (și pe vinil încă!) și credeam că asta mă va legitima ca muzician profesionist, dar descoperisem că nu înseamnă absolut nimic și tot fiul ploii în vârful dealului eram.

Terminasem apoi un studiu de audio-engineering (singura diplomă pe care o am) dar n-am profesat niciodată pentru că descoperisem între timp că îmi era infinit mai ușor să fiu plătit ca programator decât ca inginer de sunet. Poate când ies la pensie mă voi întoarce la muzică și sunet. :)

Și în vârtejul ăsta amețitor de muncă 24/7 plus întâlniri cu prietenii la o bere din când în când, și viața de zi cu zi, plus stresul tipic Londrei, de genul ți se fură bicicleta pe care ai lăsat-o legată la metrou, sau stai pe întuneric în casă pentru că ți s-au terminat cele 10 Lire pe care le-ai pus pe USB Stick-ul din contorul electric și e prea târziu sau prea periculos să mergi noaptea până la magazinul cu de toate de după colț, unde indianul sau pakistanezul din spatele fortificației îți încarcă USB Stick-ul cu ultimii tăi bani, ca să ai lumină în casă și să te poți uita extenuat la Friends sau la vreun documentar despre spațiu cosmic și univers înainte să te prăbușești leșinat în pat - sau când Geesche a trebuit să meargă pe jos la muncă pentru că n-avea bani de autobuz, pentru că de ultimele două lire ne-am luat niște Instant Noodles ca să nu murim de foame, ei bine… primesc dintr-o dată, fix ca astăzi, primesc un email de la Metallica, un email care mă anunță că…. Metallica vine la Londra!

Și-atunci uiți de toate dintr-o dată, și-ți aduci aminte de ce te-ai mutat la Londra (pentru că Metallica nu vine la Miercurea-Ciuc :D) și strângi din dinți și sari în sus de bucurie și cauți cu înfrigurare o soluție, ce faci, cum te învârți, ce facturi lași neplătite, măcar pentru o vreme, ca să poți cumpăra bilete la concert, că doar n-oi fi atât de prost să nu te duci, nu?

Și-apoi mai citești odată e-mailul și nu-ți vine să crezi: e vorba de un concert special, de promovare al noului album (Death Magnetic) organizat în primul rând pentru membrii FanClub-ului oficial (ca mine) iar biletul costă doar 5 lire!! Poți să-ți imaginezi?!?

Mai văzusem Metallica de câteva ori în Germania deja, în Hamburg, în Berlin, în Erfurt, și de fiecare dată după concert m-am simțit energizat și motivat pentru o perioadă lungă de timp, într-un fel greu de pus în cuvinte. Chiar și pentru mine, care am gura mare și plină de cuvinte.

La primul meu concert Metallica, în Berlin, am fost singur, Geesche n-a vrut să vină cu mine, a zis că “nu e stilul meu, mergi tu, distrează-te!”. Nu m-a convins, dar m-am dus. La al doilea, n-a mai avut șanse să stea acasă. Ori a văzut ceva schimbare în mine după primul concert și a devenit curioasă, ori am bătut-o eu la cap până a acceptat, dar a venit cu mine și de-atunci e dependentă și ea de energia și voia bună cu care ne întoarcem acasă după fiecare concert Metallica.

Așa că acum săream amândoi în sus de bucurie și abia așteptam să vină ziua concertului. Și dintr-odată viața era iar frumoasă, iarba era mai verde, cerul mai albastru.

Și-apoi… ping… mai primesc un email. Tot de la Metallica. În care zice: fă click aici ca să participi la tombolă! Era cât pe ce să-l ignor, dar… e de la Metallica, așa că citesc mai departe: ca și încălzire pentru show-ul de pe 15 Septembrie de pe Arena O2, Metallica va cânta un concert secret, privat, cu o seară înainte, pe 14, în BBC Radio Theater, pentru o audiență restrânsă, de circa 200 de membri ai FanClub-ului oficial. Pe gratis. WHAT?!? :D

Știu că n-o să vă vină să credeți, dar am poze să dovedesc, cu GPS coordinates and everything, că-s făcute cu primul meu iPhone.

Am făcut click, și-am primit încă un email, după câteva săptămâni, care mă anunța că am câștigat un bilet pentru mine +1 (plus Geesche, evident) la concertul de încălzire din BBC Radio Theatre. Nu știu dacă vă puteți închipui cât de incredibilă era toată povestea asta chiar și pentru noi!

Și uite-așa, Duminică 14 Septembrie 2008, mi-am cerut voie să plec cu juma de oră mai devreme de la job-ul meu din Apple Store Regent Street, the Apple flagship store in Europe, și am mers 10 minute pe jos până la BBC Radio Theatre care e foarte aproape, cu biletul strâns în mână, în buzunarul de la geacă, zâmbind șugubăț la trecătorii de pe stradă, care nu aveau nici cea mai mică idee că eu eram în drum spre un concert Metallica pentru 200 de oameni, într-un teatru fix în inima Londrei.

Acolo n-a fost mare tamtam: am stat puțin la coadă pe trotuar, am intrat, s-au stins luminile, au pornit niște fumigene și niște lasere, a apărut Metallica pe scenă, au cântat cam o oră și-un pic, un setlist comprimat, și-au dispărut la fel cum au apărut. Cumva am avut impresia că erau ei mai emoționați să ne vadă pe noi decât eram noi să-i vedem pe ei. A fost ca un vis, de parcă nici nu s-a întâmplat. Doar după rânjetele noastre de la o ureche la alta se vedea că am fost la un concert Metallica.

Și colac peste pupăză, după concert, la Embankment, în timp ce așteptam șalupa care să ne ducă acasă pe Tamisa la vale până la Greenland Docks... dintr-odată, foc de artificii lângă London Eye!

Apoi, a doua zi, pe Arena O2 la fel, a trecut ca un vis. Îmi aduc aminte clar de valul de euforie care vine peste noi și restul publicului când se aud în boxe primele note din "It's a Long Way to the Top (If You Wanna Rock 'N' Roll)" de la AC/DC, piesa care anunță de ani de zile începutul fiecărui concert Metallica. Îmi aduc aminte că James la un moment dat a făcut o pauză și ne-a rugat pe toți să mai lăsăm camerele video și telefoanele, și să trăim momentul, să ne bucurăm de concert. Pe-atunci mai lupta încă, împotriva telefoanelor la concerte. Între timp s-a lăsat păgubaș. Nu mai are nici o șansă să oprească publicul din filmat, așa că ignoră camerele și telefoanele și își vede de show-ul lui. Nu-i ușor nici să fii rockstar.

A doua zi, după concert, Geesche a adus de la birou sau din metrou un ziar cu o recenzie a concertului, și o poză mare de la concert. Când mă uit mai bine: hei, ar trebui să fim și noi pe-acolo! Uite-mă!!

Eu și James în aceeași poză la ziar. 🤣
Eroul adolescenței mele.

Omul de la care am învățat trei dintre cele mai importante învățături care mi-au definit viața până acum:

1. să mă exprim în limba engleză
2. să cânt la chitară
3. să mă răzvrătesc imediat împotriva oricui are aroganța de a-și închipui că are orice fel de autoritate asupra mea.

(mi-am dat silința să nu folosesc înjurături la punctul 3, n-a fost ușor, sper că apreciați!😁)

Ne vedem pe 13 Mai 2026 la București?
https://www.metallica.com/tour/2026-05-13-bucharest-romania.html